Familia Stivelmacher, ctitori ai culturii la Bălți Cronica unei străluciri uitate
O investigație personală asupra urmelor șterse ale unei familii din Bălți, între arhive redescoperite, amintiri de familie și datoria comemorării.
Fundații culturale în Basarabia – ascensiunea și exilul unei familii vizionare
Bălți, Moldova (Basarabia) – La intersecția imperiilor și a epocilor, orașul Bălți a fost martor la o efervescență culturală neașteptată între cele două războaie mondiale. Printre artizanii acestui dinamism, o familie evreiască se remarcă în mod deosebit: familia Stivelmacher, considerată drept „fondatoarea cinematografiei și a teatrului la Bălți”. În anii 1920-1930, Iosif și Rahil Stivelmacher, un cuplu îndrăzneț și antreprenorial, transformă acest modest oraș basarabean într-un veritabil centru cultural. Ei construiesc cinematografe și un teatru de ultimă oră, deschizând locuitorilor o fereastră către lume. Compania lor, Stifilm, înființată în 1935, nu se rezumă doar la proiecția de filme, ci organizează și spectacole, piese de teatru și expoziții, devenind epicentrul vieții artistice locale.
Totuși, destinul familiei este răsturnat de convulsiile istoriei. Anexarea sovietică din 1940, urmată de furia celui de-al Doilea Război Mondial, pune capăt brusc acestei perioade de aur. Stivelmacher își văd opera naționalizată, apoi distrusă, și sunt nevoiți să plece în exil. Dispersați între Franța, Palestina sub mandat britanic și Statele Unite, supraviețuiesc cu greu persecuțiilor înainte de a-și reconstrui viețile în alte colțuri ale lumii. Zeci de ani mai târziu, memoria acestei familii și a rolului său major în cultura basarabeană reapare grație relatărilor descendenților și cercetărilor istorice. Mărturiile lor luminează sub un nou unghi istoria Bălțiului și subliniază importanța păstrării memoriei diasporei evreiești din Basarabia.
În acest articol, urmărim traseul extraordinar al familiei Stivelmacher: de la rădăcinile lor basarabene la înflorirea culturală din Bălți, apoi la tragică dezrădăcinare în fața războiului și, în final, la transmiterea moștenirii lor următoarelor generații.
La începuturile unei familii evreiești din Bălți
Pentru a înțelege ascensiunea Stivelmacher, trebuie să îi plasezi în contextul Basarabiei de la începutul secolului XX. Regiunea, care fusese integrată în Imperiul Rus din 1812 până în 1918, iar apoi anexată de România în perioada interbelică, adăpostea comunități evreiești vibrante. Bălți, al treilea oraș al Basarabiei, avea o populație evreiască importantă – aproape jumătate din locuitori înainte de război – care contribuia activ la viața economică și culturală locală. Este în acest mediu multicultural că își face apariția familia Stivelmacher.
Originari din Bălți, familia este înrădăcinată în burghezia evreiască locală. Iosif Stivelmacher se naște la sfârșitul secolului XIX în această regiune aflată sub legile țariste. Ca mulți evrei basarabeni, părinții săi vorbesc rusă și yiddish acasă, navigând între culturile română și rusă. Se știe puțin despre generațiile anterioare, cu excepția faptului că Stivelmacher aveau o oarecare bunăstare, care le va permite mai târziu să investească în afaceri de amploare. Iosif o ia de soție pe Rahil, o tânără din comunitatea locală, probabil în jurul anilor 1910-1920. Acest cuplu, format imediat după Primul Război Mondial, se va dovedi excepțional de complementar și ambițios.
Rahil Stivelmacher este o personalitate deosebită a clanului. Încă de mică, ea arată un spirit cosmopolit și o pasiune pentru cultura franceză. „De la 5 ani, fiind în Rusia, spunea: ‘Voi trăi la Paris’”, își va aminti mai târziu nepoata sa. Adolescentă, Rahil învață cu îndârjire limba franceză: la Varșovia, unde locuiește o perioadă, ia lecții de două ori pe săptămână, umplând caiete mari cu exerciții. Această sete de învățătura și deschiderea spre lume se răsfrânge asupra întregii familii. Acasă, Stivelmacher vorbesc mai multe limbi: „rusă, germană, franceză și poloneză, desigur”, povestește un membru al familiei. Această pluralitate lingvistică reflectă deja traseul geografic extins al familiei Stivelmacher, prezenți în Basarabia românofonă, legați de Polonia prin alianțe familiale și având ochii ațintiți spre Franța.
Iosif, pe de altă parte, este un antreprenor vizionar. Ambițios și dinamic, el anticipează potențialul divertismentului modern în această regiune în plină schimbare. Bălțiul, devenit românesc în 1918, beneficiază de o libertate economică în perioada interbelică. Iosif profită de această oportunitate pentru a inova într-un domeniu încă nou: cinematografia. Probabil inspirat de primele săli de cinema apărute în marile orașe europene, el visează să transforme Bălțiul într-un centru cultural. Începând cu mijlocul anilor 1910, se lansează în exploatarea cinematografică locală, deschizând o primă sală denumită „Lux”, care va deveni rapid foarte apreciată de public.
Cinema Lux, Scala, Modern: Epoca de aur cultural a Bălțiului
În anii 1930, sub impulsul familiei Stivelmacher, Bălțiul cunoaște o adevărată epocă de aur culturală. Micul oraș de provincie se echipează cu infrastructuri demne de marile capitale regionale. În 1935, Iosif și Rahil își oficializează activitatea fondând compania Stifilm, o societate pe acțiuni cu un capital impresionant de 600.000 de lei – o sumă colosală pentru acea perioadă. Sediul Stifilm este stabilit pe strada Regele Ferdinand, nr. 142, în centrul orașului Bălți. Scopul declarat depășește simpla proiecție de filme: Stifilm își propune să ofere locuitorilor o gamă largă de evenimente artistice, de la proiecții cinematografice la spectacole de teatru și expoziții. Cu alte cuvinte, familia Stivelmacher își dorește să deschidă o „fereastră către lume” pentru concetățenii lor din Bălți.
O afacere de familie și internațională
Pentru a aduna un capital atât de mare, Stivelmacherii își mobilizează rudele și asociații, inclusiv din străinătate. Capitalul de 600.000 de lei este împărțit în 600 de acțiuni de câte 1.000 de lei fiecare. Iosif și Rahil investesc o parte considerabilă din averea lor în afacere, dar printre acționari se numără și câțiva aliați importanți – rude sau prieteni – stabiliți în Franța. Astfel, Ester Dauman, membră a familiei stabilită la Paris, subscrie 75.000 de lei (75 de acțiuni), iar Sonia Fidler din Nice aduce tot 75.000 de lei. Pe partea bessarabiană, Rahil Stivelmacher deține 65 de acțiuni (65.000 de lei), iar Iosif 10 acțiuni (10.000 de lei), în timp ce Sara Stivelmacher – sora mai mică a lui Iosif – aduce 20.000 de lei (20 de acțiuni). O apropiată parteneră a familiei, Lia Walter, investește 75.000 de lei (75 de acțiuni). Prin această alianță de capitaluri, Stifilm se dovedește a fi atât o afacere de familie, cât și o companie internațională, ancorată în Bălți, dar conectată la Paris și Nice.
Deși Iosif nu apare „decât” cu 10 acțiuni în numerar, el contribuie în alt mod la amploarea Stifilm. Ca un bun strateg, el a negociat achiziționarea de drepturi exclusive pentru filme foarte populare în acea perioadă. Una dintre aceste „comori” este filmul „Nopți Moscovite”, o peliculă de mare succes, pentru care concesiunea este evaluată la 180.000 de lei. Iosif aduce aceste drepturi în natură la societate, ceea ce echivalează cu 180 de acțiuni suplimentare – un aport considerabil ce consolidează poziția sa de lider în cadrul Stifilm. Datorită acestor concesiuni, familia nu doar că își asigură o sursă de venit, dar obține și monopolul asupra difuzării acestor lucrări apreciate în regiunea Bălțiului.
Pentru a gestiona aceste active și a rămâne la curent cu noutățile, Iosif Stivelmacher dezvoltă o rețea vastă de contacte profesionale. El deschide un birou la București, pe strada Cogălniceanu nr. 8, în centrul capitalei românesti. Acest birou servește drept nod de legătură între Bălți și distribuitorii de filme din București, permițând importul celor mai recente producții la modă. Iosif colaborează în special cu un anume domn Cassvan, responsabil cu importul de filme în România, datorită căruia poate programa la Bălți lucrări cinematografice de primă mână. Această interfață bucureșteană este esențială pentru succesul cinematografelor Lux și ale altor săli: asigură un aprovizionament constant cu filme străine și garantează cinematografelor din Bălți un avans față de provinciile învecinate.
Lux: Primul cinematograf din Bălți renaște din cenușa sa
Cinematograful Lux reprezenta piatra de temelie a imperiului Stivelmacher. Deschis încă de la mijlocul anilor 1910, era primul cinematograf din Bălți și mândria familiei. Inițial, Lux dispunea de o sală de vară în aer liber, amenajată într-o grădină mare și verde. În serile blânde de vară, locuitorii se înghesuiau pentru a descoperi noutățile de pe marele ecran „sub boltă stelelor”, așezați pe bănci de lemn, unde răcoarea serii se îmbina cu zumzetul proiectorului. Atmosfera era magică.
Dar în 1927, un dramă lovește Lux-ul și, odată cu el, întreaga familie. În mijlocul verii, un incendiu devastator izbucnește în centrul orașului. Focul începe într-un mod banal, într-o curte de casă, unde un fier de călcat provoacă o mică flacără. Din păcate, în acea zi, conductele de apă ale cartierului erau secate din cauza unor lucrări la principalul sistem de apă. În câteva minute, flăcările se răspândesc la clădirile din apropiere, ajungând inevitabil la structura de lemn a cinematografului de vară Lux. Pompierii din Bălți, sprijiniți ulterior de echipe din Iași, luptă disperat cu flăcările. Printre voluntarii care se remarcă prin curajul lor se află un apropiat al familiei Stivelmacher, Bernard Walter, care ajută pompierilor. În ciuda eforturilor eroice, Lux-ul este distrus. Pierderile materiale sunt estimate la 10.000 de lei, iar evenimentul scoate în evidență necesitatea urgentă de a îmbunătăți serviciile de pompieri ale orașului, care erau slab echipate pentru a face față unui astfel de dezastru.
Acest incendiu ar fi putut marca sfârșitul cinematografului Lux. Însă familia Stivelmacher dă dovadă de o reziliență exemplară. În ciuda acestui șoc, familia găsește puterea de a reconstrui Lux-ul. Imediat după ce cenușa s-a răcit, Iosif și asociații săi își suflecă mânecile. Lux-ul este reconstruit și modernizat: se dotează cu echipamente noi, se îmbunătățește securitatea și confortul, hotărâți să întoarcă pagina incidentului. Mai mult, Stivelmacherii adaugă un al doilea cinematograf Lux, pentru a face față cererii tot mai mari. Noul Lux este construit într-un stil Art Deco, foarte în vogă în anii 1930, și oferă o capacitate mai mare de primire pentru evenimentele de amploare. Astfel, Bălțiul dispune de două săli Lux – un adevărat lux pentru un oraș de această dimensiune – ceea ce permite proiectarea a mai multor filme simultan sau organizarea de sesiuni speciale în timpul festivalurilor și sărbătorilor.
Scala: un teatru fastuos pentru „micul Paris”
Pe lângă cinematograf, familia Stivelmacher investește și în domeniul spectacolului viu, oferind Bălțiului un teatru pe măsura marii sale ambiții culturale. În 1936, familia inaugurează Teatrul Scala, care va deveni adevăratul diamant cultural al orașului. Situat în centrul unui complex arhitectural care include de o parte și de alta cinematografele Lux și Modern, Scala se prezintă ca o clădire impunătoare de stil neoclasic. Fațada sa este marcată de șase coloane rotunde și este încununată de un acoperiș din tablă brună.
La interior, două mari holuri primesc publicul, iar sala principală, dotată cu un balcon, poate găzdui peste 650 de spectatori (540 la parter și 119 la balcon, conform ghidului municipal din 1938). În culise, se află cabine de machiaj și ateliere de decor, care contribuie la crearea unor producții deosebite. Teatrul Scala devine astfel un loc de elită pentru cultură și spectacol, un simbol al rafinamentului și al diversității artistice, care pune Bălțiul pe harta marilor centre culturale ale vremii.
Scala: un simbol al rafinamentului cultural al Bălțiului
Scala este rapid apreciat ca „o importantă lucrare arhitecturală pentru întreaga Basarabie”, fiind rezultatul muncii comune a „dlui Știvelmaher și a dnei L. Walter”, conform primului ghid oficial al municipiului Bălți din 1938. Această mențiune oficială subliniază contribuția esențială a Liei Walter, strâns legată de familia Stivelmacher. Lia, soția lui Bernard Walter, era de fapt Lia Stivelmacher, sora mai mare a lui Iosif, care și-a luat numele soțului. Ea s-a implicat profund în proiectul Scala, oferind atât sprijin financiar, cât și gust artistic. Tandemul Iosif–Lia (cu ajutorul lui Rahil în culise) a realizat adevărate minuni: în câțiva ani, Scala devine principala scenă culturală a întregii regiuni.
Datorită Teatrului Scala, Bălți a câștigat porecla măgulitoare de „Micul Paris” al Basarabiei. Cele mai mari figuri ale artei românești vin să concerteze acolo, în turneu în afara Bucureștiului. Publicul o aplaudă pe legendara cântăreață Maria Tănase, pe actorii Maria Filotti și Constantin Tănase, pe violonistul Vasile Popovici, pe compozitorul George Enescu și pe cântărețul Gică Petrescu. Acești artiști renumiți, a căror faimă transcende granițele, atrag public din tot Regatul la Scala. În serile de spectacole, fațada iluminată a cinematografelor Scala și a cinematografelor adiacente conferă centrului orașului Bălți o atmosferă festivă. Mulțimea se adună în ținute elegante sub coloanele teatrului, fericită să participe la viața culturală bogată orchestrată de familia Stivelmacher.
Modern : o notă de Art Nouveau în peisajul local
Al treilea stabiliment deținut de familia Stivelmacher este cinematograful Modern. Spre deosebire de Lux-ul nou-nouț sau de monumentalul Scala, Modernul este un moștenitor al unei epoci anterioare. Sala a fost construită la începutul secolului XX, în perioada în care Bălțiul făcea încă parte din Imperiul Rus, de unde provine și numele „Modern” (o denumire asociată arhitecturii Art Nouveau în Rusia). Arhitectura sa de stil Art Nouveau, cu ornamente florale, contrastează cu estetica mai recentă a noului Lux. Familia Stivelmacher a preluat acest cinematograf mai târziu, adăugându-l rețelei lor pentru a completa oferta.
Deși mai puțin spațios decât Lux sau Scala, Modernul rămâne un loc apreciat, mai ales pentru filmele de autor și pentru sesiunile mai intime. De asemenea, servește ca sală de rezervă în cazul unor afluxuri foarte mari de public la Lux. Prin renovarea ușoară a Modernului și integrarea sa în constelația de instituții, Stivelmacher-ii au asigurat acoperirea tuturor segmentelor de public: de la melomanii de teatru la cinefilii avizați, de la publicul popular în căutare de divertisment la cercul mai restrâns al amatorilor de filme rare și străine.
În doar câțiva ani, familia Stivelmacher a dotat Bălțiul cu trei cinematografe moderne și un teatru, o realizare remarcabilă pentru un oraș de 30.000 de locuitori. Influența lor a fost atât de mare încât înainte de al Doilea Război Mondial, nu se putea vorbi despre viața culturală a Basarabiei fără a menționa contribuția acestei familii. Familia Stivelmacher a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturală a orașului Bălți în perioada interbelică. Acești oameni au adus un suflu nou în viața artistică a comunității, devenind adevărați pionieri ai cinematografiei și teatrului local. Din păcate, această efervescență va fi brusc întreruptă de tumultul anilor 1940.
Iosif și Rahil: un cuplu vizionar în centrul acțiunii
(Casetă biografică) Dacă aventura Stivelmacher a putut vedea lumina zilei, aceasta se datorează în primul rând înțelegerii și complementarității dintre Iosif și Rahil, fondatorii. Iosif Stivelmacher apare ca strateg și omul de pe teren. Înalt, energic, mereu călătorind între Bălți, București și Paris, știe să gestioneze filmul la fel de bine ca și cifrele dintr-un bilanț. La proiecțiile de gală, este văzut întâmpinând oficialii într-un smoking, explicând cu mândrie îmbunătățirile tehnice aduse cinematografelor sale. Dar îl vedem și a doua zi dimineață, în cămașă cu mânecă lungă pe un șantier, supraveghind renovarea unei loje sau recepția unui proiector importat. Pentru locuitorii din Bălți, „Domnul Știvelmacher” este aproape o figură legendară, a cărei umbră tutelară planează peste fiecare fotoliu de catifea de la Scala sau peste fiecare afiș de film lipit la intrarea în Lux.
Rahil Stivelmacher, mai discretă în public, este totuși sufletul clanului. Ea a fost cea care a insuflat foarte devreme această deschidere către Occident, care caracterizează familia. Poliglotă, Rahil conversează în rusă, franceză sau germană cu artiștii invitați. Eleganța și cultura ei naturală sunt impresionante: uneori este poreclită „Madame Paris” în Bălți, deoarece este adesea văzută plimbându-se pe strada principală cu o revistă de modă franceză sub braț. Visul ei din copilărie de a trăi în Franța nu era un secret – „La vârsta de cinci ani, promisese deja că va locui într-o zi la Paris”, avea să mărturisească familia mai târziu. În anii 1930, Rahil și-a realizat parțial acest vis stând frecvent în Franța, unde familia a achiziționat proprietăți imobiliare. Într-adevăr, cu o viziune de viitor, Iosif și Rahil lichidaseră anumite active din Polonia – în special o clădire mare din Varșovia – pentru a investi în imobiliare în Franța înainte de război. Această alegere strategică se va dovedi a fi o salvare atunci când vor veni vremuri dificile.
În cadrul întreprinderilor culturale din Bălți, Rahil joacă rolul unei consiliere din umbră. Acționară notabilă la Stifilm (deține 65 de acțiuni, mult mai multe decât soțul ei), ea direcționează alegerile de programare în funcție de gusturile publicului feminin și tânăr, pe care pare să le prevadă din timp. De asemenea, a insistat asupra diversificării activităților: organizarea de gale caritabile, invitarea de vorbitori, proiecția de filme educative. Fără Rahil, succesul lui Iosif ar fi incomplet: duetul lor întruchipează combinația dintre perspicacitatea în afaceri și pasiunea artistică, datorită cărora familia a reușit să realizeze lucruri atât de mărețe la Bălți.
Anul 1940: imperiul Stivelmacher este naționalizat și apoi anihilat
Euforia culturală a orașului Bălți nu va supraviețui cutremurelor geopolitice din anul 1940. În iunie, Basarabia este anexată de URSS în urma pactului germano-sovietic. Peste noapte, suveranitatea românească dispare, iar regimul sovietic se instaurează la Bălți. Pentru familia Stivelmacher, șocul este imens: toate afacerile lor prospere – cinematografe, teatrul Scala – sunt imediat naționalizate de autoritățile sovietice. Noua ordine economică comunistă nu tolerează nicio formă de proprietate privată: tot ceea ce familia a construit în decurs de decenii este confiscat fără milă.
Tot ce familia a clădit cu migală și sacrificii – acele locuri unde reunea comunitatea în jurul artei și culturii – le-a fost smuls din mâini, fără nicio promisiune de restituire sau despăgubire. Afișele pe care scria „Stifilm” sunt date jos, înlocuite cu proclamații în chirilică. Cinematograful Lux este rebotezat peste noapte cu o denumire rusească, iar programul acestuia este dictat de la Chișinău; acolo nu mai rulează decât producții de propagandă sovietică.
În fața acestei deposedări, familia nu are de ales decât să părăsească Bălțiul. Iosif, căutat în calitate de „fost capitalist” influent, reușește să fugă în România, care încă mai era liberă, probabil traversând granița de pe Prut. Rahil, care se afla în Franța în momentul anexării, decide să nu se mai întoarcă. Astfel, în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din familia Stivelmacher se refugiase deja în Occident, luând cu ei ce au reușit să salveze din patrimoniu.
În iunie 1941, Germania hitleristă rupe pactul cu Stalin și lansează operațiunea Barbarossa împotriva URSS. Trupele române, aliate cu cele germane, reintră în Basarabia alături de Wehrmacht1. Bălțiul, recucerit de la sovietici, ajunge sub administrație militară germano-română. Pentru evreii orașului începe un coșmar de nedescris. Mărturiile din acea vreme relatează scene de o cruzime insuportabilă: „În timpul administrației militare germane și antonesciene, evreii din Bălți au fost forțați să-și sape propriile gropi, condamnați la o execuție inumană”. Din cei peste 14.000 de evrei care trăiau la Bălți înainte de război, majoritatea au fost fie deportați, fie masacrați pe loc în vara anului 1941.
În acest context apocaliptic, Bernard Walter, unul dintre apropiații familiei Stivelmacher, a supraviețuit doar datorită unei circumstanțe excepționale. Bernard, soțul Liei Walter, se număra printre puținii evrei rămași la Bălți după retragerea germanilor. El a fost unul dintre foarte puținii israeliți din oraș care au reușit să rămână în viață, salvat de un vechi prieten al familiei. În mod miraculos, Bernard Walter a fost salvat de un prieten influent – Dumitru Agapie, șeful poliției române din acea vreme, care a intervenit și l-a scos din rândul condamnaților chiar înainte de execuție. Ceilalți membri ai comunității evreiești din Bălți au avut parte, în mare parte, de un destin tragic în 1941.
Pe drumurile exilului: din Basarabia în Franța
Cu mult înainte ca Bălțiul să cadă în mâinile naziștilor, familia Stivelmacher se dispersase deja în căutarea unui refugiu. Legăturile pe care le aveau Stivelmacherii cu Franța aveau să se dovedească vitale. Încă din 1940, în timp ce Iosif și Rahil se aflau la Nisa și Paris, rudele rămase în Europa de Est organizau exodul familiei extinse.
Când Polonia este invadată în septembrie 1939 și împărțită între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, membrii familiei Dauman din Varșovia – rude ale lui Ester și aliați ai Stivelmacherilor – caută disperat o cale de scăpare. „Singura cale de ieșire era prin granița românească”, va povesti mai târziu o supraviețuitoare. Într-adevăr, România, care era încă neutră, primea refugiați. În 1940, 18 membri ai familiei Dauman reușesc să fugă din Varșovia și să ajungă în România. La București, Marguerite Walter (fiica Liei) și mătușa sa, Sara Stivelmacher – rămase în România – se mobilizează pentru a-i primi. „Am mers cu mătușa Sara ca să-i întâmpinăm”, povestește Marguerite. „Mai întâi i-am cazat la Iași, la niște rude ale tatălui meu; apoi, la București, la niște prieteni, unde au stat în așteptarea vizelor pentru Franța”.
După săptămâni de neliniște la București, vine vestea salvatoare: Franța le acordă vize de tranzit. Astfel, în 1940, acest grup de 18 refugiați ia trenul spre Occident. Ajung la Paris în martie 1940 și se stabilesc temporar la Nisa, pe Coasta de Azur. În jurul lor, situația europeană rămâne haotică: în mai-iunie 1940, ofensiva germană cucerește rapid Franța. Marguerite, Sara și ceilalți au parte doar de câteva săptămâni de răgaz la Paris. În fața înaintării Wehrmachtului, sunt nevoiți să fugă din nou: „în iunie 1940, odată cu avansul german, ne-am refugiat la La Baule, toată familia Dauman și noi”, va povesti Marguerite. După capitularea Franței și armistițiul din iunie 1940, revin cu prudență la Paris, apoi decid să treacă în Zona liberă (neocupată de Germania). În decembrie 1940, acest grup familial ajunge la Nisa, unde locuia deja de mulți ani o verișoară, Sonia. Nisa, aflată sub administrația regimului de la Vichy și apoi ocupată de Italia, oferă până în 1943 un refugiu relativ pentru evreii străini.
În ciuda exilului, greutățile materiale rămân constante pentru familia Stivelmacher și apropiații lor.
„Și toată lumea asta trăia din imobilul de la Varșovia…?”, întreabă într-o zi Florence Dauman pe două membre ale familiei, Mourka și Irène, făcând aluzie la clădirea vândută din Varșovia. „Oh, nu”, răspunde una dintre ele, „pentru că imobilul, oricum, nu mai aducea nimic… Era un comisar pentru afaceri evreiești, pentru că totul se schimbase în Franța.” În zona ocupată, bunurile evreilor sunt puse sub sechestru de autoritățile colaboraționiste. Familia este astfel nevoită să se descurce prin propriile mijloace: „Tatăl meu avea puțini bani lichizi și niște bijuterii pe care le vindea”, explică aceeași voce. „Și ei, polonezii, veniseră cu bijuterii pe care le vindeau”, adaugă alta, referindu-se la verii Dauman. Cu alte cuvinte, exilul i-a redus pe acești antreprenori odinioară prosperi la supraviețuirea prin vânzarea treptată a bijuteriilor familiei. „Au plecat fără niciun bun?” „O, da, fără nimic”, rezumă sobru unul dintre supraviețuitori, vorbind despre fuga din Polonia și Basarabia.
Și totuși, esențialul este salvat: viața. Refugiați la Nisa, Iosif, Rahil, Marguerite, Sara și ceilalți scapă de deportările care îi lovesc pe mii de evrei din Franța ocupată. Își datorează salvarea parțial faptului că au ales Coasta de Azur (aflată sub ocupație italiană până în 1943, deci relativ ferită de raziile antisemite germane până la acea dată). Dar destinul continuă să lovească familia în alte locuri.
În 1941, în timp ce Marguerite Walter și soțul ei André Corman – un tânăr medic pe care tocmai îl căsătorise – se află încă în România, regimul Antonescu îi arestează din cauza originilor lor. Alături de alți evrei din Basarabia, sunt deportați spre est, în Transnistria ocupată, într-un lagăr de concentrare și exterminare. Marguerite, însărcinată, și André sunt condamnați la o moarte sigură. Tatăl Margueritei, un om influent, reușește să intervină și să-i elibereze. Astfel, Marguerite și André scapă ca prin minune de „Shoah-ul prin gloanțe”2care decimează zeci de mii de deportați în Transnistria. Totuși, rămân în arest la domiciliu într-un orășel de provincie românesc până la sfârșitul războiului, sub strictă supraveghere.
Alți membri ai familiei, implicați în exodul din Franța, sunt nevoiți din nou să se ascundă când, la sfârșitul anului 1942, chiar și Zona liberă este invadată de germani (după debarcarea aliaților în Africa de Nord). Dauman și Stivelmacher, care găsiseră refugiu la Nisa, se dispersează prin împrejurimi sau fug în munți. Anatole Dauman, vărul Margueritei, în vârstă de 17 ani în 1942, se remarcă prin curajul său. Sub numele de cod „Philippe”, se alătură Rezistenței franceze în regiunea Toulouse. Alături de partizani, participă la operațiuni de sabotaj împotriva ocupantului și la eliberarea deținuților evrei din lagărele de muncă forțată. Familia avea să afle mai târziu, dar Anatole a contribuit, în felul său, la lupta împotriva nazismului – același Anatole Dauman care, după război, va deveni un important producător de film în Franța, ca un ecou îndepărtat al moștenirii culturale a strămoșilor săi.
Din păcate, nu toți vor cunoaște eliberarea. Un eveniment tragic lovește familia în mod deosebit în anul 1942. În acel an, Sara Stivelmacher, cea mai mică dintre frați și surori, încearcă să ajungă în Țara Promisă – Palestina aflată sub mandat britanic – pentru a fugi din Europa ucigașă. Ea se îmbarcă la Constanța, în România, la bordul Struma, un vechi cargobot supraaglomerat cu refugiați evrei (peste 760 de pasageri), cu destinația Istanbul și apoi Palestina. Pe 24 februarie 1942, în largul coastelor turcești, un submarin sovietic torpilează Struma. Epava se scufundă în doar câteva minute în Marea Neagră, lăsând un singur supraviețuitor. Sara moare în această catastrofă, înecată alături de soțul și fiul lor unic. Vestea naufragiului, unul dintre cele mai tragice episoade din istoria Holocaustului, ajunge la membrii familiei Stivelmacher, dispersați prin lume, câteva luni mai târziu, cufundându-i în doliu pe toți cei care au iubit-o.
După război: renaștere în Franța și o memorie risipită
Anul 1945 marchează sfârșitul coșmarului și începutul unei noi vieți pentru membrii familiei Stivelmacher, împrăștiați de război. Cum nu mai rămăsese nimic din afacerile familiei din Bălți – cinematograful Lux fusese distrus de bombardamentele din 1941, iar celelalte săli, confiscate, își pierduseră sufletul – familia nu mai ia în considerare întoarcerea în Basarabia, devenită între timp republică sovietică a Moldovei. Majoritatea membrilor își vor reconstrui viața în Franța, iar unii vor emigra mai târziu pe continentul american.
Iosif Stivelmacher, patriarhul familiei, supraviețuiește războiului în Franța. Bătrân și epuizat de exil, se stinge din viață în 1952, la Nisa, departe de pământul natal, dar scăpat de Holocaust. Soția sa, Rahil, îi supraviețuiește câțiva ani (data exactă a decesului nu este menționată aici, dar se știe că le-a transmis nepoților săi dragostea pentru cultura și limba franceză până la finalul vieții). Ester Stivelmacher-Dauman, stabilită în Franța încă din anii ’30, rămâne în regiunea pariziană – la Louveciennes – unde moare în 1975. Lia Walter, matroana curajoasă a familiei, se stabilește și ea la Nisa după război, alături de fiica sa Marguerite și de ginerele său, André Corman. Cât despre Marguerite Corman (născută Walter), ea își reface viața între Franța și Israel în anii ’50 (soțul său, medicul André, dorind să contribuie la dezvoltarea noii națiuni israeliene; cuplul locuiește acolo câțiva ani înainte de a reveni în sudul Franței, unde își trăiesc bătrânețea). Bernard Walter, supraviețuitorul miraculos din Bălți, emigrează în Statele Unite după 1945, unde începe o carieră de inginer, întemeiază o familie și nu mai revine niciodată în Europa. Pe scurt, toți ceilalți membri ai familiei au trăit în Franța și în Statele Unite până la sfârșitul vieții. Diaspora Stivelmacher, împrăștiată de război, prinde rădăcini în noi patrii.
În efervescența de după război, prioritatea supraviețuitorilor este integrarea și reconstrucția. Amintirea orașului Bălți și a epocii sale de aur cultural rămâne vie în sufletele lor, dar timp de mai multe decenii ea rămâne confinată sferei private. Abia odată cu maturizarea copiilor și nepoților acestei generații, începe să se adune sistematic mărturia lor. Memoria familială renaște atunci, bogată în povești uimitoare și nostalgie.
Transmiterea memoriei: mărturii și moștenire a unei diaspore
În ciuda dispersării, memoria familiei Stivelmacher nu a dispărut. În cadrul familiilor Dauman, Walter, Fidler și Stivelmacher, povestea epică a orașului Bălți continuă să fie spusă din generație în generație. Abundă anecdote despre această perioadă prosperă, pe care urmașii săi le-au moștenit pe rând: povestea incendiului de la Lux din 1927, sosirea Mariei Tănase la Scala, legendara proiecție a filmului Nopțile moscovite și emoția plecării în Franța în 1940.
Multă vreme, aceste povești au rămas private, dar recent au fost lansate inițiative pentru a le aduce în atenția publicului larg. De câțiva ani, mi-am dedicat timpul explorării istoriei orașului meu natal, Bălți. Este o lucrare făcută din pasiune, născută dintr-o nevoie profundă de a înțelege ce a fost odată această comunitate. Petrec ore întregi în arhive, răsfoind articole vechi, căutând prin monografii și periodice uitate, sperând de fiecare dată să descopăr un fir de memorie capabil să reconstruiască un trecut șters.
Într-o zi am primit un mesaj neașteptat. Mi-a scris o doamnă care s-a prezentat ca descendentă a familiei Stivelmacher. A fost scriitoarea franceză Cathie Fidler-Lefebvre, fiica pictorului Eugène Fidler, născută la Bălți. Dăduse din întâmplare peste postările mele de pe Facebook despre oraș și, curioasă, s-a hotărât să mă contacteze. Am început să vorbim în franceză și, foarte repede, vărul lui s-a alăturat conversațiilor noastre. Am vorbit îndelung împreună despre trecut, despre amintirile familiei lor, despre oamenii care au locuit aici.
Le-am împărtășit rezultatele cercetărilor mele asupra familiei Stivelmacher, iar ei, în schimb, mi-au oferit fotografii prețioase din arhivele lor personale – imagini rare, martori tăcuți ai unei lumi pe care timpul o ștersese. Acest moment m-a șocat. Primirea acestor amintiri în mâini a fost confirmarea faptului că toate eforturile pe care le-am depus în acest proiect au o semnificație reală, profundă. M-a inspirat să continui, să merg și mai departe, să sap mai adânc. Pentru că istoria orașului nostru contează.
Chiar dacă acești oameni locuiesc acum pe Riviera Franceză, departe de Bălți, legătura lor cu acest oraș este încă vie. Poveștile lor, poveștile transmise din generație în generație, rezonează și astăzi pentru Bălți. Depinde de noi – cercetători, cetățeni, urmași – să reînviem această memorie, să o păstrăm și, mai presus de toate, să o spunem. Fiecare fotografie, fiecare mărturie, fiecare scrisoare împărtășită ne permite să reconstituim ceea ce anii și regimurile succesive au încercat să șteargă.
Așa am înțeles, retrăind parcursul familiei Stivelmacher, că nu era vorba doar de a spune o poveste, ci de a face dreptate unei amintiri, unei comunități, unui oraș. Și atâta timp cât aceste povești sunt împărtășite, atâta timp cât există oameni care să asculte, familia Stivelmacher nu va fi niciodată uitată.
Articol de Claudiu C. Crețu
Autor al proiectului „Bălți Metropolă”
Acest articol a fost preluat și tradus din Bălți Metropolă: https://bmetropola.substack.com/p/la-famille-stivelmacher-batisseurs?img=https%3A%2F%2Fsubstack-post-media.s3.amazonaws.com%2Fpublic%2Fimages%2F404d16a1-d2b6-47f8-b388-53448d477520_779x1280.jpeg&open=false
Traducere: Răileanu Daniela
